13 februarie 2010

Astazi s-au implinit 6 luni de cand tata nu mai este.Durerea este la fel de vie ca in ziua pierderii lui.In mine nu s-a schimbat nimic.Si mi-e dor,cumplit de dor de el...Si ce ma chinuie este faptul ca acest dor n-am sa-l mai pot stinge niciodata ,caci n-am sa-l mai pot strange in brate niciodata.
Am vie in minte imaginea lui,ochii lui blanzi din ziua cand l-am vazut pentru ultima oara.Era in spital , iar eu urma sa plec peste 2 zile.Am vorbit vrute si nevrute in ziua aia ,l-am incurajat ca de obicei,era mai insufletit si putin mai vesel,cu toata durerea ce-i chinuia trupul imputinat de boala.De ce-am plecat atat de repede?L-am sarutat incet pe fruntea fierbinte,strangandu-l in brate.I-am zis ca vin si maine si el mi-a spus fericit ca nu mai e nevoie,ca doctora ii da drumul acasa si va fi cu noi impreuna.Era fericit...parca plutea ...si ochii lui jucau in lacrimi...ca va fi o zi intreaga cu fetele lui si cu nepotii lui dragi.Insa a doua zi ,doctora a plecat UITAND sa-i faca iesirea din spital,iar mie mi-a fost imposibil sa ajung la spital.REgret...am sa stau cu acest regret in suflet toata viata.Ar fi trebuie sa fac imposibilul si sa ma duc la el.L-am sunat de cateva ori si abea vorbea.Era trist.Poate ca stia ca nu o sa ma mai vada niciodata.La exact o saptamana s-a stins...
Incerc sa trec peste asta.Dar cum poti sa mergi mai departe fara durere in inima cand parintele tau a plecat de langa tine fara speranta de a mai reveni?Cum sa poti uita?Cum sa te vindeci?
Mi-e dor,cumplit ,ingrozitor de dor de el...De vocea lui blanda care ma dojenea ca sunt o mare risipitoare de bani ,de mainile lui frumoase , de rasul lui,de mirosul lui...mi-e dor de tata.
De sarbatori nu am fost in stare sa scriu aici.Am incercat sa ma bucur pentru copii si pentru mama,care sufera la fel de mult ca si mine. Multe nopti la rand am plans atunci cand toti adormisera.Au fost primele sarbatori fara tata...Si primul Sfantul Ion in care am plans in loc sa rad fercita ca-i aud vocea.Am butonat telefonul de cateva ori ,privind numarul de telefon in dreptul caruia statea scris TATA.Tata nu mai e...Cum pot sa-mi fac sufletul sa inteleaga?Cum pot sa-mi sting dorul...

10 comentarii:

cookie spunea...

Eu l-am pierdut pe tata pe 21 septembrie anul trecut, am citit ce ai scris si mi s-a strans stomacul, parca scrii despre mine. Thank you for sharing si imi pare rau, pentru tine si pentru mine si pentru toti cei care au pierdut pe cineva drag.

APRIL spunea...

Imi pare rau pentru suferinta ta...Stiu cum este si stiu cat doare.Dar asa a vrut Domnul,sa-i curme suferinta si sa-l cheme la El.
Multumesc din suflet pt ganduri.

adriana spunea...

Dumnezeu sa il odihneasca pe tatal tau!

Tatal meu a plecat acum 14 ani si nu pot sa iti spun ca dorul se duce; durerea insa da, pentru ca stiu ca doar a adormit si intr-o zi ne vom revedea.

Sa te ajute Bunul Dumnezeu sa iti recapeti linistea sufleteasca!

windkush spunea...

Dumnezeu sa-l odihneasca!

sorin andreica spunea...

La multi ani tuturor sufletelor gingase!
http://www.youtube.com/watch?v=hZnwIxboWws&feature=related
noroc,fericire si o primavara frumoasa
cu respect

Eci si Cami spunea...

Mie si familiei mele ne pare foarte rau de pierderea tatalui tau ! Fi Tare ! Suntem alaturi de tine !
Salutari cu respect !

La Rose Jaune spunea...

Si mama mea a murit pe 2 iulie anul trecut, la 58 de ani... Este un gol care nu se va umple nicicand. Ma trezesc si acum uneori noaptea, aprind o lumanare si plang. Sunt multe lucruri care-mi amintesc de ea si imi aduc un nod in gat sau o lacrima cand ma gandesc. Mi-e dor de prietenia ei, de iubirea ei neconditionata, de tandretea ei, de grija ei pentru mine... Merg la mormantul ei cand simt ca nu mai pot... este locul unde ma descarc, unde pot vorbi cu mine. Stiu ca ma vegheaza. Parintii se transforma in ingeri pentru copiii lor. Va trebui sa invatam sa traim fara ei...

Persona non grata spunea...

Foarte frumos scris articolul, la fel ca si celelalte. Ai un stil aparte de a povesti, si se vede ca iti pare rau dupa el...

Asta e, sigur ti s-a mai spus asta dar toti ne ducem la un moment dat ... eu am ajuns din intamplare pe blogul tau, si chiar mi-a placut ce am gasit aici.

Toate cele bune!

Andrada spunea...

Timpul e raspunsul.. timpul imblanzeste dorul, vindeca rani dar totusi lasa cicatrici.
Moartii ii suntem sortiti toti, dar putem trai si dupa ea atat timp cat cineva ne pastreaza in amintire.
Pastreaza-l in amintirea ta, intr-un fel sau altul el va fi mereu cu tine.

APRIL spunea...

Va cer tuturor scuze pentru intarziere.
Adriana,multumesc mult pentru compasiune.Imi pare rau ca si tu ti-ai pierdut tatal,caci stiu acum cat de dureros este.Sper sa ai dreptate si durerea sa treaca in timp,caci sunt momente cand simt ca inebunesc de dor si suferinta.Sa-ti dea Domnul numai bine si tie.
Windkush multumesc.
Domnule Sorin Andreica la fel va doresc si dumneavoastra,desi primavara e cam pe sfarsite,e cam vara de acum.Cu mult drag .
Eci si Cami ma bucur ca sunteti alaturi de mine.Prietenii mei sunt putini,insa constat ca cei virtuali cresc pe zi ce trece.Multumesc din suflet.Incerc pe cat posibil sa fiu tare,desi nu stiu cat imi iese in ultimul timp.
Va salut si eu cu acelasi respect.
La Rose Jaune,frumos ai spus.Si constat cat este de greu sa poti infaptui lucrul asta.Poate ca in timp voi invata sa traiesc fara el,dar nu fara o mare durere in suflet,nu fara regretul ca nu am fost mai mult langa el.
Imi pare rau,cu tot sufletul meu,pentru mama ta.S-a stins atat de tanara...Dumnezeu sa o odihneasca si sa-i dea liniste.
Stiu cum este cand te trezesti si plangi,sau chiar in miezul zilei cand vezi sau auzi ceva ce-ti aminteste de cel stins,sa dai din ras in plans,plans in hohote chiar.Pe mine ma intaresc mult copii,caci nu vreau sa ma vada plangand.Macar tu ai privilegiul de a merge acolo unde ea odihneste cand vrei.Iti doresc multa putere si multa,multa mangaiere sufleteasca si liniste.
Persona non grata,multumesc.Nu mi-as cataloga scrierile drept articole,dar daca tu zici e ok.Cred ca pot sa spun ca aici e o parte din mine,o parte pe care o dezvalui lumii,atat cat cred ca e nevoie.Uneori ma mai ia valul.Multumesc si te mai astept ,daca mai ai placerea.
Andrada,ai dreptate.Sunt dureros de constienta de asta.Numai ca ,acum,mi-e al naibii de greu sa uit,sa trec mai departe.Merg parca schiopatand,si parca fac un pas inainte si 2 inapoi.
Stiu ca el este mereu langa mine.Simt asta.Prea mult l-am iubit ca sa nu-l simt.Iubirea nu s-a stins doar ca agonizeaza acolo in suflet.Multumesc pentru incurajari.