4 iulie 2008

A fost odata...

Atunci cind l-am nascut pe Edi am spus ca nu voi mai naste a doua oara,ca este singurul copil.Nasterea a fost grea,a durat in jur de 12 ore la finalul carora ,epizata fiind,am auzit din gura asistentei:ai un baiat ,nici nu-l meriti!Poate ca ,daca starea mea ar fi fost alta as fi reactionat in cu totul alt mod ,insa replica ei m-a facut sa zimbesc.Asta pentru ca am luat din ea numai ceea ce era important:am un baiat!
Anii au trecut si viata mea a urmat cu multe suisuri si prea putine coborisuri,cu multe suferinte si prea putine bucurii,cu multe lacrimi si prea putine zimbete.
De multe ori ma tot gindesc cum am putut sa sufar atit,unde a incaput atita durere in sufletul meu chinuit?
Acum privind in urma mi se pare totul un cosmar,un cosmar din care m-am trezit stringind in brate in disperare,un copil.Un copil care in vreme de tristete sau de amaraciune a fost singurul care mi-a alinat durerea cu minutele lui si cu zimbetele lui...
De multe ori in viata am ajuns la o rascruce de drumuri,nestiind incotro sa o apuc,insa el,Eduard,a fost cel care m-a facut sa vad limpede si sa merg cu curaj inainte;indiferent unde ne vor purta pasii am stiut ca ne va fi bine amindorura.
Atunci cind Edi avea 5 ani ,am cunoscut un barbat.Un om care imi intelegea suferinta si incerca din toate puterile sa ma faca sa uit.L-am respins mult timp pentru ca nu mai aveam incredere in barbati,credeam ca mai devreme sau mai tirziu ma va face sa sufar si el.
Eram o femeie indragostita de dragoste,care credea ca fericirea nu-i decit un termen de dictionar,un fel de Fata-Morgana.Eram o femeie care abea invatase sa zimbeasca din nou fara o stringere de inima.Aveam nevoie de dragoste si mingiiere insa nu eram dispusa sa le primesc cu riscul de a-mi chinui copilul.Atunci cind devii mama viata ta devine mai putin imporatanta,cel putin asta cred eu.
Barbatul acesta a avut insa rabdare si dupa 2 ani a venit in Romania sa-mi cunoasca familia.Surprinzator insa,baiatul meu s-a lipit imediat de el cu toate ca nu puteau comunica decit printr-un limbaj primitiv al miinilor.Dupa citeva zile le-a cerut parintilor mei sa-i dea voie sa ma ia de nevasta.Tata a ridicat din sprincene si a mormait ceva ce numai el a inteles,iar mama a inceput sa plinga.
A mai trecut insa un an pina cind casatoria a avut loc pentru ca doream sa fiu sigura ca nu fac un pas gresit.Inima mea imi spunea ca este un om bun si ca nu am de ce sa ma tem.
Am crezut ca ii voi oferi baiatului meu o viata mai buna si un tata .
Viata noastra de la venirea aici a avut si ea suisurile si coborisurile ei ,insa acum nu mai sint singura,am un umar pe care sa ma sprijin in clipele grele.
Acomodarea lui Edi cu viata de aici nu a fost grea ,insa a durat ceva timp pina a putut sa-si faca prieteni.Japonezii nu sint chiar asa sociabili cum ii vedeam eu in vizitele mele scurte.Sa traiesti printre ei este cu totul altfel.
Am intilnit aici si romance.Multe.Dar nu pot spune ca am legat prietenii trainice.Cred ca din zecile ,daca nu sute,de romance care traiesc aici,am reusit sa ma leg sufleteste doar de 4.In rest, am gustat numai ipocrizie si infatuare.Romani care uita de unde au plecat.
De multe ori privesc in urma la ceea ce am trait pina la acesta virsta...Fiecare are in viata o cruce de dus,depinde cred de tine insuti ,cit de grea sau usoara iti faci crucea pe care o ai de dus.
Important cred ca este ,sa nu te plingi.Dumnezeu are grija de tine.