Dragostea de mama

Acum 12 ani ,in iarna am nascut primul meu baiat.A fost o iarna foarte geroasa tin minte si ultima luna de sarcina am stat mai mult in casa pentru ca era polei si-mi era teama sa nu alunec si sa patim ceva.Dar nu despre starea vremii as vrea sa scriu ci despre ceea ce m-a marcat pe mine in timpul spitalizarii.

Am nascut la maternitatea Bucur.Nu stiu cum mai este acum aceasta maternitate ,insa atunci era de o mizerie de nedescris,femei lauze inghesuite cite 2 in pat si multa,multa nepasare din partea cadrelor sanitare.

Pe vremea aceea eram foarte slaba,un bat cu burta cum imi spuneau ai mei,insa cit de firava am fost m-am luptat cu toate puterile sa nasc si sa rezist pina la externare.

Imi amintesc nasterea de parca ar fi acum ,in acest moment...si mai ales zilele ce au urmat.Primul alaptat,intr-o sala cu niste scaune tari ca piatra,si bebeii adusi pe un carucior asemanator celui in care se aduce mincarea in spitale:cu 3 rafturi,iar bebeii asezati ca sarmalutele.Am asteptat sa-si ia fiecare copilasul si am ramas ultima pentru ca nu stiam cum sa-l iau .Era pe raftul de mijloc si habar nu aveam de unde sa-l apuc.Pina la urma m-am descurcat,insa ma tot intrebam unde disparusera toate asistentele?Am trecut ca orice mama incepatoare prin tot felul de senzatii si greutati.

In ultima zi de spitalizare am vazut pe hol un preot si un dascal.M-am intristat gindindu-ma ca a murit cineva.Insa una dintre asistente care era mai draguta si ma ajuta cind aveam nevoie si fara sa-i bag bani in buzunar,mi-a spus ca au venit pentru botez.Botez?Cine vrea sa-si boteze copilul aici?Si-atunci m-a luat de mina si m-a bagat intr-un salon unde se mai adunasera citeva femei si cadre medicale.Salonul era plin cu patuturi in care erau pusi cite 2 copii in fiecare,cu virste diferite,de la 1 saptamina la 3 ani.

-Sint copii parasiti !mi-a spus asistenta cea draguta

In acea clipa mi-a trecut prin fata ochilor mintii chipul puiului meu drag si mi-a venit sa pling.

-Ce mama e aceea care-si abandoneaza copilul,am zis.Asistenta m-a privit cu bunavointa si m-a intrebat pe ce lume traiesc.A inceput slujba si n-am mai putut ramine in salon caci m-a apucat plinsul mai rau.Am iesit avind imaginea acelor copilasi,unii dintre ei cu minutele intinse spre cei de acolo ,infipta in retina si ca un cui in inima.Eram pur si simplu zguduita ,cutremurata de atita nepasare din partea unor femei care au devenit mame dar si-au aruncat copilul ca pe un gunoi.

A doua zi ne-am externat.Eram fericita insa am parasit maternitatea cu un regret in suflet.Regretul ca as fi lasat ceva acolo...

M-am tot intrebat cum ar putea o femeie,un om daca poate fi numit asa, sa poarte in ea 9 luni un copil,sa-i dea din singele ei,din risul ei,din gindurile ei si apoi sa-l arunce ca pe o cirpa murdara.

Cum poti abandondona un copil pentru ca nu-l vrei,in acest secol in care exista atitea metode de a nu aduce pe lume un copil nedorit.E adevarat ca o intrerupere de sarcina este un pacat,dar oare nu este un pacat si mai mare sa condamni o fiinta nevinovata la singuratate,la lipsa iubirii si a sigurantei pe care numai mama le poate oferi.

Cum poate o femeie sa lase unor straini un copil ce ea i-a dat viata?Cum nu se gindeste la primul lui gingurit,la primul dintisor,la primii pasi,la primele vorbe rostite...

Cum poate dormi linistita noaptea cind stie ca undeva copilul ei zace intr-un pat infrigurat,infometat,speriat si nemingiiat?

Oare stie cineva cum sint tratati acesti copii abandonati la scoala sau intr-un spital[pe care il frecventeaza des dealfel]?Eu am vazut!Am vazut batjocura celorlalti copii care nu inteleg de ce acesti copii sint diferiti,am vazut palmele si pedepsele pe care le iau din orice fleac...uneori fara motiv;maltratarile,lipsurile,umilinta la care sint supusi.

Am vazut si lacrimile lor...lacrimi pe care le au mai tot timpul in ochi.Lacrimi care de fapt nu pot exprima durerea adinca din suflet.Aceste lacrimi nu sint decit o descarcare fireasca,dar adevarata suferinta ramine in suflet fara speranta de ase vindeca vreodata.

Ce poate fi mai ingrozitor decit un ABANDON-sentinta fara putere de aparare-la care este supus un biet copil.Si ceea ce este mai cumplit ,el nu intelege DE CE?De ce nu a fost si el iubit si dorit?Cu ce a gresit sa fie respins?De ce daca maninca tot,invata bine si e asculatator Mos Craciun nu i-o aduce niciodata pe mamica?

Oare de ce nu gindesc unele femei si cu inima?

Nimic nu este mai de pret decit sa daruiesti viata.

Nimic nu este mai condamnabil decit sa ucizi sperantele si visele unui copil.De ce mai traiesti daca nu ai sentimentul culpabilitatii:a abandona un copil e ca si cum l-ai ucide!