S-a implinit o luna de cand tata nu mai e...Zilele s-au adunat la fel cum si durerea si lacrimile nu au incetat sa se adune.Am numarat fiecare zi,ora,minut de atunci...urand zilele de joi si cele de sambata...si ora 10,10 din zi...
Imi este foarte greu sa nu ma mai gandesc la el,mi-e greu sa nu-l plang si sa nu vorbesc cu el in fiecare zi mangaindu--i chipul in fotografie.
Nu stiu cum am sa trec peste aceasta durere.O parte din mine s-a stins odata cu el si mi-e greu,tare greu sa-mi revin.
Omul are insa puteri nebanuite de a se ridica atunci cand nu mai exista nici un suport sau o forta ca sa o faca.
Iata,inca respir,mananc,privesc,vorbesc,gasesc puterea chiar si sa zambesc copiilor mei,desi credeam ca daca se va stinge tata ,voi pleca odata cu el.
Ii multumesc Domnului pentru familia care mi-a dat-o,motivul cel mai puternic si mai elocvent de a ma trezi dimineata si a invata sa traiesc cu durerea asta nemarginita in suflet.